Lumea mea- frânturi din jurnal

Macedonia-19 iunie 2017

Problema mea este că trăiesc într-o altă lume.

În lumea în care trăiesc aștept la orice pas să se întâmple extraordinarul; o lume în care aștept lucruri mari să se întâmple în mine, prin mine și cu mine. Nu contează dacă aceste lucruri mari se vor întâmpla doar după furtuni sau teste prin pustiu. Marea victorie mă va face să uit durerile din furtună și seceta din pustie.

În lumea în care trăiesc eu nu fac ce vreau ci doar ce vrea El. Pot oamenii să râdă de mine, spunând că nu sunt în stare să iau decizii singură. Dar adevărul este că POT. Pot, dar nu mai vreau pentru că din cauza acelor decizii luate singură, am eșuat de multe ori și am întristat cerul. De aceea, nu mai vreau să decid singură, ci cu El.

În lumea în care trăiesc eu, da, sunt multe lacrimi. Dar prefer să trăiesc cu lacrimi, încercând să suport durerea transformării lăuntrice decât să trăiesc în acea mare zi, cu lacrimi pe față și cu sufletul plin de impurități, încercând să suport durerea respingerii din partea cerului. Prefer să trăiesc cu un suflet îndurerat, dar plin de El, decât cu un suflet îndestulat cu bucurii pământești, dar gol.

În lumea în care trăiesc nu sunt cine vreau să fiu dar, cel puțin, nu mai sunt cine am fost cândva. Alerg spre cine vrea El să fiu, simțind bucurie în durerea ce o provoacă modelarea.

În lumea în care trăiesc eu, sunt multe frici. N-am crezut vreodată că pot exista atâtea frici într-un suflet. Dar nu mă las biruită. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, mă încuraja cineva odată, ci curajul înseamnă a continua să alergi pe cale în ciuda fricii, râzând de ea, nelăsând-o să te controleze, să te manipuleze.

În lumea în care trăiesc eu, este multă singurătate. Dar am văzut cât de plină poate fi singurătatea când e prezent Cel care ESTE. Cum se face că atunci când mă simt singură am totuși acel sentiment că sunt înconjurată de mii de prezențe? Am descoperit că atunci când cred că sunt singură, doar simt că sunt, pentru că TU EȘTI lângă mine. Atunci singurătatea mea e plină de TINE și de CER.

În lumea mea sunt multe litere care formează cuvinte, care formează propoziții și devin rugăciuni ce se îndreaptă spre cer. Când le scriu, știu că vor ajunge acolo unde trebuie, acolo unde cineva le citește, le aude. Cerul Tău se inundă de glasul cuvintelor mele.

Lumea mea nu e așa cum mereu am visat. Uneori mi se pare că e chiar opusul. Dar nu îmi pasă, pentru că îmi este îndeajuns să știu că lumea mea, e lumea în care Tu vrei să fiu. Dacă sunt în lumea în care Tu vrei să fiu, înseamnă că locul unde sunt e cel mai frumos, cel mai plăcut,  plin de iubire și de mireasma cerului.

Lumea mea e defapt lumea în care ai ales să mă modelezi pentru a mă asemăna tot mai mult cu Tine și…

Îți mulțumesc.

Problema de a trăi în lumea mea este de fapt, cea mai mare binecuvântare.

si iti iubesc tacerea…

Nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa Iti iubesc tacerea. Dar dupa ce o perioada, ai ales sa taci, am inteles: comori adanci sunt in tacere; comori ce m-au facut mai mult sa Te iubesc.

Caci pana si cand taci, Tu stii sa te faci iubit, tot mai dorit.

In tacerea Ta am descoperit comori ale cerului, pe care nu le-as fi putut cunoaste altfel.

In tacere am descoperit in sufletului meu o fantana adanca in care ai sapat ani la randul si din care, acum, am putut sa ma adap. Ai turnat mereu, iar eu nici nu stiam ca pentru astfel de momente ai facut-o.

Eu am fost mereu obisnuita cu glasul Tau dulce. Mi-ai aratat cum esti, cum faci, ce crezi, cand ma duceai pe munte sus.  Cand ma tineai strans si te priveam uimita si iubirea Ta imi era-ndeajuns.

”Cata iubire poti sa ai. Cata iubire pot sa am.”

Vedeam atunci tot cerul asistand la o iubire ideala. Si te iubeam si te priveam cum pe nimeni nu-aveam sa mai privesc.
Mi-ai aratat ca poti vorbi in mii de feluri, ca vocea Ta sa o aud o pot oricand si oricum.
Mi-ai aratat iubirea Ta nemărginita si m-am ascuns in ea… m-am cuibarit si n-am mai vrut sa pleci… si n-am mai vrut sa plec.
Ma indrumai mereu cu glasul tau cel dulce: ”Nu merge acolo”…  ”Du-te!”..  sau ”Vino!”…”Stai!”.
Tu ma trezeai cu-n gand placut in fiecare dimineata: ”O noua zi in care sa te bucuri, de mana sa ma iei si… sa plecam.” O noua zi in care iti descoperam iubirea iar Tu al meu dor dupa etern.

Si te simteam si seara cand capul il puneam pe perna. Asa de aproape. Puteam sa te ating. Iubirea Ta ma invaluia si forte noi primeam… curaj s-adorm stiind ca nimic rau sa se apropie nu vei lasa.
Si adormeam printre vorbele Tale placute… si pline de-o intelepciune ce-o iubeam… si pline de iubire pentru mine… iar eu..la randul meu iubirea ti-o spuneam.
Si adormeam in pace, cu zambetul pe buze. Si ma trezeam cu Tine, cu-un cantec vesel in gand. Din nou o zi alaturi de Tine… iubitul meu… singurul meu dor.
Dar ai ales apoi sa imi mai cresti credinta. ”Inca o treapta vei urca.”

Si-ai inceput sa taci… sa nu imi mai vorbesti ca altadata. Si am crezut ca ma voi pierde fara indrumarea Ta.
Si adormeam cu lacrimi calde pe fata. Te imploram macar o vorba sa-mi soptesti.

”Am sa ma pierd fara de glasul Tau Isuse.
Nu voi putea sa merg… Tu chiar nu vezi?”
Dar nu spuneai nimic.

Tacere…

Iar sufletul indurerat plangea.

”Am sa astept!”
Si adormeam cu inima intristata si cu nadejdea ca de maine ai sa vii. Si-mi vei raspunde la rugaciuni ce-au devenit doar soapte. Caci forta sa mai strig… mi s-a slabit.
Iar maine… alegi sa stai departe.

Dar stiu ca ma privesti oricum. Nici Tu nu poti sa stai mult prea departe. Eu stiu ca ma privesti. Te-am cunoscut destul.

Iubirea ce o ai Tu pentru mine, nu te lasa prea mult sa te indepartezi. Iubirea ce ti-o port, stiu, te atrage. Iubirea ce mi-o porti Tu, ma atrage si gandul sa renunt nici nu-l accept.

”Eu stiu ca a Ta iubire nu te lasa… sa pleci…si sa ma uiti si sa nu vii. Asa ca..

astept.”
Cu pasi marunti aleg sa merg doar inainte. Desi nu-mi spui exact unde sa merg, nu am in suflet decat o speranta: ca totusi merg pe drumul drept care ma duce langa-al Tau piept.
Caci nu as vrea cumva sa plec eu prea departe… si sa ma pierd… sa nu te mai gasesc.
Tacerea Ta provoaca rani usoare. Dar care dor. Ma fac sa nu mai sper. Dar am in inima ale Tale cuvinte. Rasuna incet… in gandul meu:

”asteapta.”
Si ochii ii inchid si inalt o rugaciune: “Ajuta-ma credinta sa n-o pierd.”
Si trec apoi din stare in stare. Si plang… caci drumul nu-l gasesc.

Apoi iar rad de aceasta situatie. ”Cum m-ai lasat asa sa lupt… sa cred?!”

Si simt apoi iubire-n suflet cand ma gandesc la ceea ce eram noi doi.

”Te voi avea din nou” Striga credinta-n mine.
Si aleg apoi sa raman tare. Asa m-ai invatat mereu.
Inalt din nou o rugaciune si glasul in cant ridic spre cer. O lauda ce-i franta dar primita, ca-i sincera, umila si plina de speranta.

Dar Tu… taci inca. Iar eu…

Iar eu…astept.

Si-ncep sa iti iubesc tacerea pentru ca formeaza-n mine o dragoste tot mai fierbinte si reala.
Si creste-n mine dorul tot mai mult dupa al Tau glas dulce. Si simt ca ma topesc de dorul Tau.
Si simt ceva cum creste tare in mine. E o credinta care-ai vrut sa o formezi.

Ai vrut sa vezi daca a mea iubire e reala chiar si-atunci cand te indepartezi.

Ai vrut ca-n mine sa nu ramana decat dorinta dupa Tine. Nici o frandura din altceva, altcineva sa nu ramana…decat  Tu.
Si inteleg tacerea ce-ai ales sa o asterni in jurul meu.

E doar o ramura a dragostei din care izvoraste o credinta care ma va tine o viata langa Tine, care nu ma va lasa nicicand sa ma pierd. Sau sa te pierd.

Ai vrut sa creasca-n mine dragostea dupa etern. Si tot din jur acum e fara de valoare. Toate vor trece, Tu ramai. ”Ia-le pe toate, doar ramai!”

Caci ai plecat doar o clipita dar mi-a parut ca un etern. Si m-am gandit: ”Eternul fara Tine, oricum, nicicum sa nu il pierd!!”

Caci n-as putea, nu pot fara de Tine. Esti cel mai drag si scump ce am pe-acest pamant.

Iar eu.. care uram tacerea, doar gandul c-ai sa taci ma supara,

am inceput sa iti iubesc tacerea caci m-a invatat ce nimeni si nimic nu m-a invatat.

Iar ea ma invata sa iubesc, sa te cunosc mai mult si sa traiesc, sa inaintez chiar cand toate-mi spun sa nu mai cred.

Dar eu aleg sa merg cu o speranta-n suflet si astept.

Si te astept cu o credinta tare, ca Tu nicicand n-ai sa dezamagesti.

Ganduri in noapte

Parca te aud mai bine acum in linistea noptii, langa inima mea. Esti atat de prezent.

E liniste si intuneric…si imi ramai doar Tu. Toate s-au stins in jurul meu, dar Tu, Tu ai ramas. Ca in fiecare seara… ca in fiecare ceas..secunda.

Si ma gandesc acum la acele momente de pustie, de intuneric, cand nu reuseam sa vad nici o cale de iesire. Cand insetata cautam un izvor care sa imi racoreasca sufletul,  dar eram inconjurata de uscaciune. Cand parca nimic nu avea sens, cand totul se clatina in jurul meu.

Si atunci insa, Tu erai prezent. Nu! Nu te simteam prezent. Dar stiam ca esti.  De aceea m-ai trecut pe acolo: ca sa invat ceva. Sa te cred pe cuvant. Oricand, oricum. Si acum o fac.

Nu ma mai indoiesc de dragostea, de prezenta Ta, pentru ca daca as face-o ar insemna ca acele momente de incercare au fost inutile.

Da! Cred! Tu ai fost mereu langa mine. Pretutindeni pe unde am mers, asa cum mi-ai spus de atatea ori…Tu erai! Tu esti!

Tu vei fi mereu  Cel care va ramane… intotdeauna…aproape de inima si sufletul meu.

Iti multumesc! Sunt binecuvantata ca te am!

Cea mai frumoasă dintre femei

Mi-ai spus că m-ai iubit înainte ca eu să Te cunosc. Că m-ai așteptat toate acele dăți când eu plecam, prea ocupată, când aveam prea multe de rezolvat.

Câtă neștiință! Am renunțat la atâtea zile de odihnă lângă Tine pentru a intra în zgomotele acestei lumi grăbite. Aș fi putut să te iau cu mine oriunde și prezența Ta mi-ar fi dat liniștea dorită. Aș fi putut să Te țin de mână și împreună am fi rezolvat mult mai ușor sutele de probleme care le-am întâmpinat pe drumul vieții. Dar nu…te-am lăsat acolo, în liniște, la locul secret, la umbra acelui nuc, unde ne întâlneam de atâtea ori și ne spuneam iubirea. Câte flori, ce iarbă verde, ce nori albi, împrăștiați; și flori, frunze verzi și flori de măr și de cireși.

Cu cât mă depărtam de Tine, cu atât liniștea se topea și sutele de zgomote făceau ca glasul Tău, care încă mă striga, să se facă neauzit. Da… mă strigai. Vroiai să rămân sau să te iau cu mine. Dar eu mă depărtam și îmi era imposibil să-Ți mai aud glasul dulce, sublim.

Glasul Tău… nu se putea compara cu nici un sunet cu care eram obișnuită. Glasul Tău de atâtea ori mi-a redat liniștea, mi-a dat siguranță, pace, curaj să înaintez și să nu renunț.

Tu ai fost singurul care ai crezut în mine și de aceea în fața pericolelor, obstacolelor găseam puterea să trec peste ele și să ies biruitoare.

Când eram singură, în tumultul acestei lumi, îmi aminteam de glasul Tău. El îmi dădea puterea să înaintez. Mă gândeam la glasul Tău și regăseam pacea în ungherul cel mai ascuns al inimii. Alergam grăbită, căutând să găsesc un sens în această lume, fără să-mi dau seama că Tu erai sensul vieții mele. Fugeam… o alergare continuă spre niciunde. Cădeam, mă loveam, îmi murdăream hainele și unii râdeau și arătau cu degetul spre mine. Toți credeau că nu sunt iubită, că sunt uitată. Dar eu Te cunoșteam pe Tine. Știam că sunt iubită.

Cu forțele rămase alergam la locul nostru secret. Aaah… iar liniște, iar glasul Tău dulce, parfum și flori. Cuvinte ce mă făceau să mă simt cea mai prețuită, cea mai iubită, cea mai frumoasă dintre femei.

Încărcată de Tine…plecam crezând că de data aceasta aveam să izbutesc, să găsesc liniștea, odihnă și sens. Fugă însă, dezamăgiri, lacrimi, dureri, lovituri mă așteptau.

Prin toate puteam să trec gândindu-mă la ochii Tăi plini de dragoste, la gura Ta care rostea doar cuvinte de dragoste, la mâna Ta care mă făcea să mă simt în siguranță.

De multe ori ai venit și ai bătut la ușa casei mele. N-am deschis niciodată. N-am știut că ești Tu deși simțeam uneori că dacă voi deschide Te voi vedea și voi primi din nou dragostea și pacea ce o primeam doar în brațele Tale. Dar…vezi!? Îmi era rușine. Eram fără puteri, bolnavă și rămăsesem în urmă cu treburile casei.  Casa mea nu era un loc demn de Tine…credeam. N-am știut atunci că Tu vrei să intri și să mă ajuți să fac curat, să arunc lucrurile nefolositoare, împrăștiate prin casă, de care noaptea mă loveam uneori și care mă țineau departe de Tine.

Eram jos odată și credeam că nu mă voi mai putea ridica. Ploua puternic și credeam că nu mai am scăpare. Nu mai aveam nici o putere să mă ridic și să iau totul de la început.

Atunci am strigat:”Vino! Vino Tu căci nu mai pot ajunge la Tine de data asta. Picioarele mă dor iar ochii mi-au slăbit de plâns!”

Te-am zărit atunci. Da…doar Tu puteai să fii căci am simțit un fior adânc, o siguranță, o liniște care îmi era cunoscută și de care îmi era dor.

M-ai ridicat și mi-ai spus: ” O, tu cea mai frumoasă dintre femei, de când aștept să mă chemi să vin.”

M-ai luat în brațe și am plâns de dor, de uimire, de dragoste, de regrete…. Ce? Puteam să te am oricând și oriunde?

Am privit în jur și printre lacrimi puteam să văd cum ploaia se transforma în petale de flori, cum peste pământul noroios s-a așternut un covor de iarbă verde și crini… și păpădii.

Norii negri au plecat și dintr-odată m-am văzut sub un cer albastru. Parfumul florilor, ciripitul păsărilor, adierea vântului mă uimeau.

Stai! Locul secret nu era un singur loc. Locul secret era secret doar pentru că eu alesesem asta. Puteam să mă bucur de acel loc oriunde dacă Tu erai prezent.

Oh! Atâta timp am stat departe de Tine și departe de locul în care găseam liniștea sufletească, odihnă, neștiind că dacă Te-aș fi luat cu mine, m-aș fi bucurat de toate aceste oriunde aș fi fost.

Am înțeles acum iubire că pacea sufletească o voi avea oriunde vei fi Tu. De acum te voi lua oriunde cu mine. Te voi ține de mână, mă voi bucura de liniștea, pacea, dragostea ce mi le vei oferi.

Oh cât de mult trebuie să mă fi iubit ca să mă aștepți atâta timp. Câtă durere trebuie să fi simțit de fiecare dată când te lăsam singur și plecam crezând că voi găsi răspunsuri altundeva. Câtă milă trebuie să fi simțit de fiecare dată când mă întorceam la Tine rănită. Fără să spui un cuvânt, îmi legai rănile și îmi spuneai iubirea ce mi-o porți. Îmi spuneai că așa cum Tu mă iubești nimeni nu mă va putea iubi.

M-ai așteptat atâta timp fără să mă cerți, să-mi ceri socoteală și fără să-mi reproșezi ceva.

Acum am înțeles că Tu ești sensul, că Te pot lua oriunde cu mine, aflând liniștea sufletească. Te voi lua cu mine și în alergarea mea nu voi privi decât la Tine.

Mi-ai spus apoi că vrei să vii în casa mea. Te-am lăsat să intri chiar dacă eram rușinată. Deschizând ușa, pe fața Ta n-am văzut nici un semn de uimire. Păreai să fi fost obișnuit cu priveliștea.  Mi-ai zâmbit și mi-ai pus din priviri o întrebare. ”Da, poți, ți-am spus, aruncă tot ce crezi că nu-i bun, tot ce mă ține departe de Tine.”

Te priveam cu drag în timp ce, aplecat, strângeai lucrurile de pe jos. Mi-ai făcut curățenie pe rafturi, pe noptieră și în dulapuri.

Mi-ai spus apoi că pleci. M-ai lăsat singură, cu casa curată și goală. Nu eram speriată însă. Știam că aveai să te întorci. Nu ai fi străbătut atâta drum cu mine, primind toate loviturile în locul meu, protejându-mă de atâtea primejdii, ajutându-mă să mă ridic de fiecare dată când mă împiedicam, ca apoi pur și simplu să pleci. Nu… nu m-ai fi lăsat acum.

Te-am văzut apoi de pe fereastră și m-ai găsit așteptându-Te și gândindu-mă la Tine, plină de dor. Mă gândeam cu ce pot împodobi casa dar Tu, cunoscând parcă gândurile mele, te-ai gândit la acest aspect. În brațele Tale erau multe buchete de flori.

”Să împodobim casa!” mi-ai spus. Oh ce bucurie și ce culori!

Mi-ai adus apoi o colivie și o pasăre care avea să-mi cânte necontenit. Mi-ai adus un pix și un caiet unde aveam să aștern cuvintele mele de dragoste pentru Tine. Mi-ai pus pe noptieră scrisoarea Ta de dragoste. Pe pat mi-ai lăsat o chitară cu care aveam să-Ți compun melodii de dragoste.

M-ai privit…mi-ai zâmbit și căldura dragostei Tale m-a făcut să mă simt cum nimeni niciodată nu m-a făcut să mă simt: cea mai frumoasă dintre femei.

De atunci… iubitul inimii mele… Inima mea este a Ta și nimeni și nimic nu va putea schimba asta.